fede,   speranza,

Apocalipsa Capitolul 14

Cerul trimite lumii un avertisment teribil

Apocalipsa 14,1: Apoi m-am uitat şi iată că Mielul stătea pe Muntele Sionului; şi,

împreună cu El, stăteau o sută patruzeci şi patru de mii, care aveau scris pe frunte Numele 

Său şi Numele Tatălui Său.

În capitolul precedent al acestei cărţi, am văzut că poporul lui Dumnezeu trece printr-o

mare încercare. Lumea întreagă acceptă „semnul fiarei", fie pentru că este terorizată de

ameninţările ei, fie pentru că a ales în mod deliberat „să creadă o minciună" (2Tesaloniceni 2,

11).

Dar, în mijlocul acestei confuzii totale, Dumnezeu are un popor loial, ce rămâne tare ca

o stâncă de partea adevărului biblic. Se dă atunci un decret prin care toţi cei ce refuză „semnul

fiarei" sunt condamnaţi la moarte. Îi va abandona Dumnezeu pe cei care-I rămân loiali?

Niciodată! Mielul este cel care îi apără. Ei spun: „Nu mă tem de zecile de mii de popoare care

mă împresoară de toate părţile" (Psalmi 3,6).

„Numele Tatălui" trebuie să reprezinte caracterul Său - dragostea curată şi neegoistă.

Domnul i-a promis lui Moise că va „chema numele Domnului" înaintea lui. „Şi Domnul a

trecut pe dinaintea lui şi a strigat: 'Domnul Dumnezeu este un Dumnezeu plin de îndurare şi

milostiv, încet la mânie, plin de bunătate şi credincioşie, care Îşi ţine dragostea până în mii de

neamuri de oameni, iartă fărădelegea, răzvrătirea şi păcatul, dar nu socoteşte pe cel vinovat

drept nevinovat"' (Exodul 33,19; 34,6.7). Când cei care fac parte din poporul lui Dumnezeu

vor învăţa să iubească aşa cum iubeşte Dumnezeu, atunci ei vor purta Numele Său pe frunţile

lor.

Nu vor fi decât 144.000 de oameni mântuiţi? În mod evident, acesta este un număr

simbolic. Modul biblic de a număra s-ar putea să difere de al nostru. Când Domnul Hristos a

hrănit mulţimea cu ocazia înmulţirii pâinilor şi peştilor, „cei ce mâncaseră erau ca la cinci mii

de bărbaţi, afară de femei şi de copii" (Matei 14,21). Isus nu ar fi făcut greşeala să-i invite pe

toţi, spunând: „Vino! [...] Cine vrea, să ia apa vieţii fără plată", pentru ca, mai apoi, să

constate că nu are loc suficient pentru cei care au răspuns chemării! „Pe cel ce vine la Mine

nu-l voi izgoni afară", promite El (Ioan 6,37). Crede-L pe cuvânt şi „vino", dar nu întârzia!

Apocalipsa 14,2-5: Şi am auzit venind din cer un glas ca un vuiet de ape mari, ca

vuietul unui tunet puternic; şi glasul pe care l-am auzit era ca al celor ce cântă cu alăuta,

şi cântau din alăutele lor. Cântau o cântare nouă înaintea scaunului de domnie, înaintea

celor patru făpturi vii şi înaintea bătrânilor. Şi nimeni nu putea să înveţe cântarea, afară

de cei o sută patruzeci şi patru de mii, care fuseseră răscumpăraţi de pe pământ. Ei nu s-au

întinat cu femei, căci sunt verguri şi urmează pe Miel oriunde merge El. Au fost

răscumpăraţi dintre oameni, ca cel dintâi rod pentru Dumnezeu şi pentru Miel. Şi în gura

lor nu s-a găsit minciună, căci sunt fără vină înaintea scaunului de domnie al lui

Dumnezeu.

Cine sunt aceşti oameni? Câteva lucruri pe care le aflăm despre ei ne pot ajuta să ne

facem o idee:

(1) Ei sunt „răscumpăraţi de pe pământ", rămăşiţa lui Dumnezeu, cei mântuiţi care fac

parte din ultima generaţie care va trăi pe pământ şi care va vedea revenirea lui Isus. Ei sunt

grupul despre care vorbeşte Pavel atunci când spune: „Apoi noi, cei vii, care vom fi rămas,

vom fi răpiţi toţi împreună cu ei [sfinţii înviaţi], în nori, ca să întâmpinăm pe Domnul în

văzduh" (1Tesaloniceni 4,17). S-ar părea aşadar că aceşti oameni nu vor gusta experienţa

morţii.

(2) Ei au parte de o experienţă nouă, care nu a fost cunoscută niciuneia dintre generaţiile

anterioare. Doar datorită acestei noi experienţe se spune despre ei că vor cânta „o cântare

nouă", pe care nimeni, cu excepţia celor care au fost „răscumpăraţi de pe pământ", „nu putea

să [o] înveţe". Aceştia nu numai că au făcut faţă unor încercări mai mari decât ale oricărei alte

generaţii din trecut, ci şi-au dezvoltat şi o credinţă în Hristos matură şi desăvârşită, credinţă

care i-a făcut capabili să triumfe glorios.

(3) Ei şi-au deschis inimile pentru a primi mântuirea pe care o oferă Hristos, astfel că

despre ei se poate spune fără a greşi că „sunt fără vină înaintea scaunului de domnie al lui

Dumnezeu" (versetul 5). Ca orice om de pe acest pământ, şi ei s-au născut în păcat, dar I-au

permis Marelui Preot să le spele inima de orice rău. Sunt oneşti, căci „în gura lor nu s-a găsit

minciună". Ce lucrare minunată a făcut Isus pentru ei! Prin experienţa lor va fi demonstrat

adevărul că Isus „poate să mântuiască în chip desăvârşit pe cei ce se apropie de Dumnezeu

prin El" (Evrei 7,25). În caracterele lor se vor vedea rezultatele concrete ale lucrării finale a

lui Hristos în Sanctuarul ceresc.

(4) „Ei nu s-au întinat cu femei căci sunt verguri [căşti, inocenţi, virgini]." În Biblie,

femeia simbolizează biserica; o femeie curată reprezintă biserica adevărată, în timp ce o

femeie stricată reprezintă o biserică apostată. În Apocalipsa 18,4, Dumnezeu face un apel

către sfinţii Săi din „Babilon", care sunt împrăştiaţi prin toate bisericile şi religiile din întreaga

lume: „Ieşiţi din mijlocul ei, poporul Meu, ca să nu fiţi părtaşi la păcatele ei." Cei 144.000

sunt oamenii care au răspuns acestui apel. Hristos îi aseamănă pe cei care aşteaptă cea de a

doua venire a Sa cu un grup de „fecioare" (vezi Matei 25,1).

(5). Aceştia sunt cei care Îl „urmează pe Miel oriunde merge El". Aceasta înseamnă că

trebuie să-L urmăm pe Isus oriunde ne conduce, fără a rămâne în urmă sau a o lua înainte, ci

mergând în ritmul în care ne conduce El. „Să faceţi orice vă va zice", a spus Măria, mama lui

Isus (Ioan 2,5). Cei 144.000 sunt aceia care au primit cu bucurie toate sfaturile şi îndrumările

pe care Hristos le-a trimis poporului Său. Ei s-au supus Duhului Sfânt, pentru ca El să poată

lucra în vieţile lor o transformare totală. Până şi obiceiurile lor culinare, vestimentare sau de

recreere, gândurile şi ţelurile lor au fost aduse în armonie cu exemplul dat de Isus.

Apocalipsa 14,6.7: Şi am văzut un alt înger care zbura prin mijlocul cerului cu o

Evanghelie veşnică, pentru ca s-o vestească locuitorilor pământului, oricărui neam,

oricărei seminţii, oricărei limbi şi oricărui norod. El zicea cu glas tare: „ Temeţi-vă de

Dumnezeu şi daţi-I slavă, căci a venit ceasul judecăţii Lui; şi închinaţi-vă Celui ce a făcut

cerul şi pământul, marea şi izvoarele apelor!"

Cuvântul înger înseamnă „persoană care duce un mesaj". Această nouă viziune arată

amploarea mondială a ultimei solii de har trimise de Dumnezeu tuturor popoarelor înaintea

revenirii lui Isus. Dumnezeu îi iubeşte pe toţi în mod egal; cum ar putea El aşadar să neglijeze

să trimită acest mesaj oricărei naţiuni sau oricărui trib?

Nu trebuie să ne aşteptăm să vedem, în sens literal, un înger care zboară peste vârfurile

copacilor sau prin nori. Împlinirea acestei profeţii necesită o mişcare, sau o lucrare, mondială,

care să proclame lumii această solie. Solia poate veni prin intermediul cuvintelor rostite de un

predicator la amvon sau la radio, prin intermediul unei broşuri pe care un prieten ne-o pune în

mână sau chiar prin intermediul paginilor acestei cărţi. Este solia lui Dumnezeu către lume! S-

ar putea să nu-L auzi decât o singură dată.

Ultima solie a lui Dumnezeu către lume nu este una nouă, ci este „o Evanghelie

veşnică", o Evanghelie care a fost predicată lumii încă de pe vremea lui Adam. Însă, pentru

ultima generaţie, adevărul capătă şi mai multă profunzime; razele de lumină din toate epocile

trecute sunt adunate la un loc şi focalizate asupra nevoilor inimii omeneşti din timpul

ultimelor zile ale acestei planete. „Oaia pierdută", omul secularizat, s-a depărtat de turmă mai

mult ca oricând, iar Păstorul trebuie să meargă şi mai departe pentru a o găsi.

După cum am văzut în capitolele precedente, judecata lui Dumnezeu a început cu

acţiunea de curăţire a Sanctuarului ceresc, eveniment care a început la sfârşitul celor 2300 de

ani din Daniel 8,14. În consecinţă, solia primului înger a început în timpul marii redeşteptări

spirituale din 1831-1844, când mulţimi de ucenici sinceri ai lui Isus au vestit lumii solia că

„ceasul judecăţii Lui" sosise.

Această solie ne cheamă să ne închinăm lui Dumnezeu, în calitatea Lui de creator al

nostru. O, cât de multă nevoie au oamenii de astăzi de această solie! Mulţi cred că „s-a

întâmplat" ca pământul să devină ceea ce este astăzi de-a lungul a milioane de ani de

„evoluţie". Aceştia presupun că noi, fiinţele omeneşti, am evoluat lent din forme de viaţă

inferioare, cum ar fi insectele şi animalele. Aceasta ar însemna că oamenii sunt animale, ceea

ce duce la concluzia că în lume trebuie să domnească legea junglei, „supravieţuirea celor mai

adaptaţi". Această filozofie stă la baza ororilor nazismului şi ale holocaustului.

Oricât de mult am căuta, nu vom găsi nici o dovadă ştiinţifică autentică în favoarea

evoluţionismului. Evoluţionismul este o teorie, nu un fapt dovedit. Dacă „Dumnezeu este

dragoste", poate El să mintă? Când Dumnezeu zice: „El ne-a făcut" (Psalmi 100,3), încearcă

El să ne inducă în eroare? S-ar putea să nu reuşim să „demonstrăm" nici veridicitatea

raportului biblic al creaţiei, dar de ce să nu avem încredere în ce spune Cuvântul lui

Dumnezeu?

Niciunul dintre noi nu îşi aduce aminte ce i s-a întâmplat în primii doi sau trei ani de

viaţă. Nu avem altă opţiune decât să îi credem pe părinţi pe cuvânt. Primul înger ne invită să-

L credem pe Tatăl nostru pe cuvânt în legătură cu originea noastră. Dumnezeu ne-a dat două 

După cum am văzut în capitolul 13, „semnul fiarei" va înălţa duminica în locul

adevăratului Sabat binecuvântat şi sfinţit de Dumnezeu. Cei care refuză să primească „semnul

fiarei" vor fi atunci în minoritate. Vor fi nevoiţi să suporte batjocura şi opoziţia rudelor şi

prietenilor, iar, uneori, vor fi obligaţie să renunţe la un loc de muncă bun din cauza păzirii

Sabatului. Dar toate dificultăţile pe care sunt chemaţi să le îndure sunt nimicuri în comparaţie

cu fericita asigurare a aprobării lui Dumnezeu. Nu uitaţi însă: nimeni n-a primit încă semnul

fiarei şi nici problemele care vor însoţi ultimele zile ale pământului nu au fost arătate clar

tuturor. Domnul are mulţi credincioşi care păzesc falsul sabat din neştiinţă şi care vor fi

luminaţi.

Problema nu este aceea că o zi este mai bună decât alta, ci aceea a loialităţii faţă de

Dumnezeu.

Apelul lansat de „fiară" se concentrează, în esenţă, asupra dragostei de sine. Cei care

aleg să moară faţă de sine şi să poarte crucea împreună cu Hristos vor obţine biruinţa asupra

„fiarei", asupra „chipului" ei şi asupra „semnului" ei. „Semnul fiarei" este opus crucii lui

Hristos, iar adevăratul Sabat al lui Dumnezeu devine astfel semnul că porţi crucea alături de

Hristos.

Este Dumnezeu atât de crud, încât să-i chinuiască pe cei care primesc „semnul fiarei"?

Acest cuvânt, în limba pe care o foloseşte Ioan, înseamnă „a încerca sau a pune la probă cu

scopul de a scoate în evidenţă defectele". Când cei care au respins sigiliul lui Dumnezeu vor

veni în prezenţa sfinţilor îngeri şi a „Mielului", când vor vedea că L-au crucificat din nou pe

Hristos şi când îşi vor da seama de ceea ce au făcut, atunci îşi vor vedea păcatul şi răzvrătirea

descoperite în adevărata lor grozăvie, aşa cum au fost dintotdeauna. Vor înţelege că toată

viaţa lor nu au făcut altceva decât să-L urască şi să-L crucifice pe Fiul lui Dumnezeu. O

asemenea descoperire de sine va fi în mod sigur un chin suficient pentru ei! Textul nu spune

că Dumnezeu îi va chinui; El nu este sadic. Remuşcările lor vor fi un chin suficient.

„În ziua judecăţii finale, orice suflet pierdut va înţelege natura actului său de respingere

a adevărului. Crucea va fi pusă în evidenţă şi adevărata ei semnificaţie va fi înţeleasă de orice

minte care a fost orbită de păcat. În faţa Calvarului şi a Victimei sale misterioase, păcătoşii

vor sta condamnaţi."

45

45

Ellen G. White, Hristos, Lumina lumii, p. 58.

Apocalipsa 14,12.13: Aici este răbdarea sfinţilor, care păzesc poruncile lui Dumnezeu

şi credinţa lui Isus. Şi am auzit un glas din cer, care zicea: „Scrie: 'Ferice de acum încolo

de morţii care mor în Domnul!"' „Da ", zice Duhul, „ei se vor odihni de ostenelile lor, căci

faptele lor îi urmează!"

Ioan a auzit un înger rostind cuvinte care disting adevăratul popor al lui Dumnezeu de

pe pământ. Dintre toate denominaţiunile şi religiile pământului, Dumnezeu nu-i recunoaşte ca

„sfinţi" ai Săi decât pe cei care păzesc poruncile Lui prin intermediul credinţei adevărate a lui

Isus. Aceştia nu aleg să păzească poruncile prin propria lor putere şi nu se bazează pe

ascultarea lor pentru a câştiga un loc în Împărăţia lui Dumnezeu. Credinţa lui Isus este singura

lor motivaţie. El este Modelul şi Exemplul lor. Ei formează un popor centrat pe Hristos şi au

parte de mântuirea prin har. Aceştia ştiu că „dragostea ... este împlinirea Legii" (Romani

13,10). Hristos este totodată Înlocuitorul şi Exemplul lor.

Mulţi dintre cei care s-au agăţat de speranţa apropiatei reveniri a Domnului Isus au

coborât în mormânt pentru a se odihni un timp. Ei sunt fericiţi [binecuvântaţi, NKJV - n.r.], în

sensul că singurul lucru care-i aşteaptă este cununa neprihănirii (vezi 2Timotei 4,7.8). Este de

preferat să mori, dar în Hristos, decât să trăieşti, dar fără El. Satana se va retrage întotdeauna

învins când tu şi eu îi vom spune: „Aleg mai degrabă să mor şi să fiu îngropat, decât să fac

ceea ce ştiu că este rău; aşa să mă ajute Dumnezeu!"

Nici o altă solie de milă nu va mai fi trimisă locuitorilor vinovaţi ai pământului,

deoarece soliile acestor trei îngeri sunt urmate imediat de cea de a doua venire a Domnului

Isus pe norii cerului:

Apocalipsa 14,14-20: Apoi m-am uitai şi iată un nor alb; şi pe nor şedea cineva care

semăna cu un fiu al omului; pe cap avea o cunună de aur, iar în mână, o seceră ascuţită.

Şi un alt înger a ieşit din Templu şi striga cu glas tare Celui ce şedea pe nor: „Pune secera

Ta şi seceră, pentru că a venit ceasul să seceri şi secerişul pământului este copt." Atunci

Cel ce şedea pe nor Şi-a aruncat secera pe pământ. Şi pământul a fost secerat. Şi din

Templul care este în cer a ieşit un alt înger, care avea şi el un cosor ascuţit. Şi un alt înger,

care avea stăpânire asupra focului, a ieşit din altar şi a strigat cu glas tare către cel ce avea

cosorul cel ascuţit: „Pune cosorul tău cel ascuţit şi culege strugurii viei pământului, căci

strugurii ei sunt copţi." Şi îngerul şi-a aruncat cosorul pe pământ, a cules via pământului

şi a aruncat strugurii în teascul cel mare al mâniei lui Dumnezeu. Şi teascul a fost călcat în

picioare afară din cetate; şi din teasc a ieşit sânge până la zăbalele cailor, pe o întindere de

o mie şase sute de stadii.

Expresia „secerişul pământului este copt" poate avea două semnificaţii:

(1) Cei care au ales să creadă în Hristos au crescut atât de mult în caracter, încât au

ajuns să Îl reflecte pe Hristos la fel cum oglinda reflectă lumina soarelui. „[Ei] sunt fără vină

înaintea scaunului de domnie al lui Dumnezeu" (versetul 5).

(2) Cei care au ales să respingă dragostea Mântuitorului au umplut cupa nedreptăţii până

acolo, încât s-au dedat la răzvrătire împotriva lui Dumnezeu. Ei au căutat să-L omoare din nou

pe Hristos în persoana sfinţilor Lui şi, prin ura lor faţă de adevărul lui Dumnezeu, şi-au atras

aceeaşi condamnare ca cea care a venit asupra celor care L-au crucificat. Ei sunt „copţi"

pentru judecată. Domnul i-a iertat pe cei care L-au crucificat prima dată. Însă atunci când

această faptă este repetată în deplină cunoştinţă de cauză asupra urmaşilor lui Hristos,

urmează „mânia Mielului".

Gândiţi-vă cât de larg este acel râu de sânge care curge din „teascul cel mare al mâniei

lui Dumnezeu" în ziua cea din urmă.

O rugăciune: Doamne, iartă-ne că, uneori, ne-am întrebat dacă nu cumva eşti mort sau

dacă nu cumva ai uitat de noi în această lume plină de confuzie şi de întuneric. Pe măsură ce

am parcurs acest capitol din Apocalipsa, ochii ni s-au deschis şi am văzut că Tu lucrezi într-

adevăr zi şi noapte, pretutindeni în lume, pentru a-i salva pe oameni de la acel teribil destin de

a-L crucifica din nou pe Hristos. Îţi mulţumim, Doamne, pentru Evanghelia din întreita solie

îngerească, din Apocalipsa 14. Este o veste bună să ştim că Tu ai riscat totul pentru a ne

răscumpăra de la destinul teribil care ne aştepta, acela de a ne răzvrăti împotriva dragostei

Tale. În Numele Domnului Isus, amin!

​